RECUNOŞTINŢĂ

Ostafi SimonaCând am început să fac voluntariat cel mai adesea am fost întrebată ‘eu ce primesc’. Era prima activitate în care aveam mai multă autonomie, m-am pregătit cum am știut mai bine, vizualizasem cum ar trebui să decurgă, sigur, aveam câteva așteptări. Mi s-a spus că va veni un grup de copii, din mediul rural, cu vârste cuprinse între 11-15 ani. Am pregătit pentru ei o activitate în care trebuiau să realizeze Copacul Vieții, gândeam că-i necesară o trecere prin \’viața\’ acestora, atât pentru mine, pentru a-i cunoaște, cât și pentru ei, să se cunoască între ei, și de ce nu, poate, să descopere aspecte la care nu se gândiseră până atunci.

Momentul în care au intrat în sală a fost unul decisiv pentru derularea activității. Bine, aveam așteptări privitoare la demersul activității, dar se pare că, inconștient, îmi creasem o imagine despre ei, imaginea unui optimist, în nici într-un caz nu mi-i imaginasem așa cum erau.

Stingheri, mici, mult prea mici pentru vârsta lor, în mintea mea un copil de peste 10 ani era \’uriaș\’, îmbrăcați modest, cu fețele arse de soare și vânt, cu mâinile bătătorite de la atâta muncă, tot corpul lor arăta mediul defavorizant din care proveneau.

În timp ce-și ocupau locurile pe scaune am încercat să scap de sentimentul de milă care mă cuprinse, acei copii nu voiau milă, probabil nu aș fi fost prima persoană care-i privea cu milă. Nu, am încercat să trec mai departe de mâinile muncite, haine ponosite, ochi speriați, umeri lăsați, obraji supți, ori semne ale unor răni vechi sau recente.

Așteptau, așteptau să-i fac să se simtă amuzanți, să râdă, să-i ajut să vorbească despre ei. Pare greu de crezut, dar există copii care n-au vorbit vreodată despre pasiunile lor, despre ce îndrăgesc, despre realizările sau calitățile pe care le au.

Pot răspunde la întrebarea \’eu ce primesc\’. Lecții, lecții despre cât de important este să vorbești, să te cunoști, să fii întrebat despre tine, să simți că ești valoros, că ai un sens, o poveste de spus. Au fost copii care n-au știut ce să desprindă din trecutul lor, le-am cerut ca în dreptul rădăcinilor să numească locuri dragi, experiențe care i-au impresionat, ori persoane importante care au trecut prin viața lor. Am descoperit împreună cât de multe au de arătat, asta după ce m-au privit, parcă, spunându-mi că ei n-au nimic de povestit, n-au nimic suficient de valoros, demn de menționat pe acele rădăcini.

Am început să vorbim despre școală, curtea în care au crescut, despre Bobiță, despre prieteni, despre ulițe , despre visuri, părinți, frați, rude mai îndepărtate sau  mai apropiate, despre calități, despre cele mai mici și cele mai neînsemnate lucruri din viața lor.

Descopereau treptat că au rădăcini, au un trecut demn de povestit, au un pământ pe care trăiesc, există, realizează ceva, au trunchi, un trunchi care le arată cât îs de frumoși, amuzanți, așa cum au spus cei mai mulți dintre ei că sunt, crengile le-au arătat că au speranțe, visuri, că se pot transpune într-un viitor frumos, frunzele le-au descoperit câte persoane importante există în viața lor, iar fructele le-au adus aminte de toate darurile pe care le-au primit, nu neapărat daruri materiale.

La final au primit certificate în care erau menționate calitățile, persoanele importante și visurile pe care le au. S-au simțit importanți, văzuți, valorizați, poveștile lor i-au ajutat să se apropie, copacul vieții lor i-a îndemnat să se privească cu mai multă apreciere, înțelegere, considerație.

Ce primești? Primești povești de viață, emoții, provocări, experiențe care te ajută să-ți scrii și tu povestea.

 

 

Autor: Ostafi Simona